Atunci când am decis să facem o vizită la Căminul de bătrâni din Pucioasa, nu ne-am gândit că vom pleca de acolo cu gândul că suntem nişte persoane norocoase. Nu pentru că suntem bogaţi sau faimoaşi, ci pentru că avem familii care ne iubesc. Chiar dacă pare banal, sunt persoane care ar da orice să aibă o familie. Am întâlnit într-una dintre camerele acestui cămin de bătrâni, o cameră mică, dar primitoare, o femeie pentru care viaţa a fost mai dură decât cu alţii, dar care a reuşit să depăşească toate piedicile şi să fie de folos şi altora.
Viaţa în orfelinat e foarte grea
Dincolo de doi ochi albaştrii care ascund o privire blândă, Elisabeta Stoica pare, încă un copil. O trădează doar ridurile şi părul care abia începe să albească. A crescut într-un orfelinat din Reghin, Târgu-Mureş, singurul orfelinat din ţară, pe atunci, cu copii fără identitate, după ce un motociclist a găsit-o plutind într-un coşuleţ de nuiele pe râul Bega, precum Romulus şi Remus, aşa cum spune ea. Chiar dacă în coş a fost găsit şi certificatul de naştere al Elisabetei, din cauza umidităţii nu s-au mai putut identifica de pe el datele copilei. Numele i-a fost pus de cei din căminul unde a fost înregistrată, în funcţie de împrejurarea în care a fost găsită adică Stoica de la „scoică” (fiindcă a fost găsită pe apă). Elisabeta a fost prenumele ales de ea după ce a citit o carte despre regina Elisabeta şi i-a plăcut numele acesteia. Chiar dacă atunci când s-a considerat că a împlinit 14 ani a primit şi o identitate, Elisabeta nu a fost niciodată botezată. A întrebat de curând un preot ce ar trebui să facă, dar acesta n-a ştiut să-i răspundă şi a sfătuit-o să se roage lui Dumnezeu să o primească în rândul lui aşa cum este. La orfelinatul din Reghin a urmat şapte clase generale şi cinci la şcoala profesională de artă populară pe care a ales să o urmeze pentru a pleca mai repede de la căminul unde nu a avut o viaţă prea bună: „ eram sălbatici…bătuţi de cei mai mari, ne luau mâncarea…” , iar la şcoala normală unde învăţau erau invidioşi pe cei care aveau pachet de acasă şi, aşa cum mi-a povestit ea „ aveam tendinţa să-l luăm, să-l mâncăm”. În orfelinat nu li s-a vorbit niciodată despre lucrurile practice pe care trebuie să le cunoască oricine. Fetele nu ştiau ce înseamnă viaţa sexuală astfel încât, atunci când a ieşit în lume, Elisabetei i-a fost foarte greu să se descurce. Nu şi-a întemeiat o familie niciodată, dar a avut o fetiţă care i-a murit, însă, la doar trei ani, în faţa ei. Îşi mai aduce aminte şi acum de acel moment şi i se umezesc ochii de tristeţe. Dar continuă să povestească despre viaţa ei şi despre cum a ajuns din nou la un cămin.
Viaţa e mai grea pentru unii
La ieşirea din orfelinat a fost repartizată să muncească la fabrica de textile din cartierul Filatură, Pucioasa. A primit şi un apartament în Pucioasa, care i-a fost, însă, luat în 1989 când s-a închis fabrica şi nu a mai avut cu ce să plătească chiria. După 17 ani de muncă în acelaşi loc nu ştia încotro să o apuce, dar s-a gândit că Bucureştiul este un oraş mare şi a luat trenul spre capitală, unde s-a angajat să aibă grijă de un copil şi apoi ca menajeră într-o familie din Giurgiu care nu o plătea pentru serviciile ei, dar care îi promisese casa bătrânească în care stătea. Nu a mai primit, după ce a încetat să lucreze pentru ei, decât nişte mobilă pe care, neavând unde s-o lase, a dus-o la o vecină unde stătea. Datoriile întreţinerii către gazdă au fost oprite, însă, mai târziu, prin mobila respectivă, Elisabeta rămânând din nou pe drumuri. A stat o zi pe stradă şi s-a predat poliţiei din Giurgiu, care au vrut să o interneze la azilul de bătrâni din Giurgiu, dar, fiindcă nu era din judeţ şi nu avea pensie pentru a plăti contribuţia la cămin nu a fost acceptată. Până la urmă a fost trimisă la poliţia din oraş, care i-a dat şi bani de tren pentru a veni în Pucioasa. Aici, Elisabetei i-a fost, însă, ruşine să se ducă la căminul de bătrâni, pentru că o cunoştea lumea şi a stat 10 zile în gara din oraş. De câte ori se însera se gândea „în ce tufiş mă bag în noaptea asta?”. Fiindcă n-a mai rezistat, până la urmă, a bătut la uşa căminului de bătrâni din oraş unde, cu greu, a fost primită, din cauza venitului şi a vârstei.
„În cămin am deschis ochii, în cămin îi închid”
De când stă aici, Elisabeta se simte ca acasă. După o viaţă trăită numai din credite şi muncă multă are pensia ei, de 380 de lei, din care 80% îi dă pentru contribuţia care trebuie plătită la cămin, iar de restul îşi ia ”o hârtiţă, un săpunel” sau ceva mai special de mâncare. „ Nu că nu ne-ar da aici, dar…suntem mai rău ca copiii”. Şi fiindcă este încă în putere, le face diverse servicii celor care au nevoie de ea, cumpărând diverse lucruri sau ajutând la bucătărie. Aceste lucruri o fac să se simtă, însă, utilă. Alături de ceilalţi bătrâni joacă şah, table, remi, citeşte sau completează integrame pentru a mai trece vremea. „ Am 12 ani de când stau aici. Deci istoria se repetă: În cămin am deschis ochii, în cămin îi închid!”.
A mai vizitat o dată căminul în care a crescut
În Reghin a mai fost doar o dată, când a avut nevoie de viză pentru schimbarea de domiciliu. Căminul se schimbase, însă, foarte mult, dar a fost în vizită la bucătăreasa care le dădea mâncare când erau în orfelinat: „ Aveam o bucătăreasă, Geta o chema, nemaipomenit de bună, care atunci când eram pedepsiţi ne căuta şi ne dădea să mâncăm fiindcă nu aveam voie la masă”. Femeia îmbătrânise, dar a recunoscut-o, în final, şi s-a bucurat mult să o vadă.
Ar fi vrut să-şi cunoască părinţii
Cât despre părinţii care au abandonat-o, Elisabeta ar fi vrut să-i cunoască, dar nu a fost posibil. În primul concediu a fost să-l caute pe motociclistul care o găsise pe râu, dar acesta murise şi fata lui a asigurat-o că nu e nicio legătură între el şi părinţii ei, aşa cum îşi imaginase Elisabeta.
Facebook
WhatsApp
TikTok
