CUM SE VEDE ROMÂNIA ÎN OCHII UNUI PROFESOR DE LA ST. ANDREWS, EXPERT ÎN RELAȚIILE CULTURALE ȘI DIPLOMATICE DINTRE ROMÂNIA, FRANȚA, U.K ȘI FOSTUL BLOC DE LA EST?
Profesor al Universității St. Andrews, specialist în relațiile culturale și de politică externă dintre România și Franța, autor a nenumărate cărți despre comunism și postcomunism, colonialism și relații de putere, Gavin Bowd e invitatul fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, la podcastul Avangarda. Profesorul Bowd explică de ce România este statul cel mai îndrăgit din fostul bloc comunist, cum se vede din U.K și din Franța dinamica politică a României, din primii ei ani de democrație și până acum, dar și care sunt speranțele pentru ca social-democrația să își păstreze locul său în Europa. Un dialog exclusiv cu unul dintre cei mai buni cunoscători ai României (post)comuniste, despre imaginea țării noastre în occident, despre tentațiile extremismului și remediile la conflictele ideologice și sociale de pretutindeni.
Mesajul profesorului Gavin Bowd către publicul Avangarda poate fi ascultat integral accesând link-ul:
https://youtu.be/j7_EDyXPC1U
Gavin Bowd: „Pentru o scurtă perioadă de timp, România a fost țara mea preferată!”
Ionuț Vulpescu: Stimate Domnule Profesor Bowd, printre multele interese de cercetare și domenii de expertiză provocatoare, cum ar fi schimburile culturale și politice scoțiene, britanice, madagascane cu Franța, geografiile coloniale și postcoloniale franceze, geopoetica, text mining și scrierea (non)ficțională, aveți un devotament deosebit pentru analiza politicii și culturii românești moderne, în special în ceea ce privește comunismul și post-comunismul. Aș dori să explicăm publicul nostru de ce România a fost un punct de fascinație și ce v-a impresionat, atât din punct de vedere pozitiv, cât și negativ, vizitând România și transformând-o într-unul dintre obiectele dumneavoastră de cercetare?
Gavin Bowd: Îmi amintesc că, de mic copil, am devenit fascinat de geografie și, pentru o scurtă perioadă, România a fost țara mea preferată: m-au atras topologia ei și numele exotice de locuri. Mai târziu, am devenit tânăr comunist în Marea Britanie și Franța în perioada 1981-1991. Așa că am fost martor la „Calvarul Roșu” al acelui deceniu și am devenit foarte interesat de Blocul de Est. În primăvara anului 1990, am făcut un tur Interrail în jurul ruinelor comunismului și am ajuns în Gara de Nord din București, chiar înainte de primele alegeri libere. Când am coborât din taxi în fața ONTului, pe Bulevard Magheru, am asistat la două manifestații, una pentru și una împotriva lui Ion Iliescu: când mulțimile s-au întâlnit, a urmat o dispută. Deci asta mi-a trezit interesul pentru România. Abia prin cercetările mele în studiile franceze am început să privesc cu adevărat România, în primul rând prin relația ei cu Franța. Mai târziu, am început să studiez România per se, în special într-o carte despre memoriile celui de-al Doilea Război Mondial, o temă fascinantă.
Cum se vede excepționalismul românesc din UK?
I.V.: Din Marea Britanie, România a fost resimțită diferită în ceea ce privește tranziția ei la democrație, din toate țările fostului bloc sovietic?
G.B.: Cred că natura regimului Ceauşescu (mai ales în anii optzeci) şi sfârşitul lui sângeros i-au făcut pe oameni să simtă că tranziţia la democraţie şi economia de piaţă ar fi extrem de problematice. Evenimente violente precum Mineriadele păreau să confirme excepționalismul românesc. Pe de altă parte, violența etnică în stil iugoslav pe care unii o preconizaseră, în special în Transilvania, nu s-a împlinit niciodată cu adevărat. Și a existat o oarecare simpatie pentru țări precum România și Bulgaria, care au fost obligate să plătească un preț nejustificat de mare pentru integrarea europeană, atât financiar, cât și în ceea ce privește libera circulație. Iar britanicii apreciază contribuția multor români care au venit să locuiască și să lucreze aici.
De ce crede Gavin Bowd că social-democrația mai are o șansă în Europa?
I.V.: Într-unul dintre articolele dvs. explicați că „după cum arată sursele din arhive, după cel de-al Doilea Război Mondial, partidul de guvernământ al Marii Britanii și-a pus speranțe în social-democrația românească, speranțe care au fost spulberate de începutul Războiului Rece. Odată cu revenirea la putere, laburiștii s-au străduit să cultive schimburi politice și economice cu regimul de la București, culminând cu vizita de stat a lui Ceaușescu din 1978. Totuși, drumurile către socialism urmate de laburiştii britanici și comuniștii români s-au separat considerabil.” (Bowd 2021, 107). În primul rând, aș dori să știu ce speranțe avea Marea Britanie în social-democrația românească și cum vedeți dialogul politic dintre țările noastre de-a lungul timpului? În al doilea rând, sunt curios cum încadrați soarta social-democrației în Europa în zilele noastre, când extrema dreaptă este o amenințare puternică pentru democrațiile noastre perfectibile și tinere?
G.B.: Bineînțeles, Partidul Laburist spera că social-democrația poate fi reînviată în România postbelică, ca și în alte părți din Est, dar declanșarea Războiului Rece a pus capăt acestui lucru. De ambele părți, Realpolitik a dominat atunci: Marea Britanie a cultivat legături cu România comunistă, în timp ce aceasta din urmă a preferat să interacționeze cu partidele social-democrate occidentale aflate la guvernare mai degrabă decât cu partide comuniste muribunde precum cele din Marea Britanie sau Germania de Vest. În ceea ce privește situația actuală, social-democrații din Marea Britanie și România sunt în putere, dar și într-o situație foarte precară. Alegătorii tradiționali, în special din așa-numita Rust-Belt post-industrială, se simt nereprezentați de o „elită” urbană, educată și sunt atrași de „alternative național-populiste (rețineți că „național-populist” nu este un termen revendicat de aceste alternative: „populistul” este întotdeauna Celălalt!) care abordează preocupările privind imigrația, identitatea și globalizarea socială. Cred că social-democrații trebuie să redescopere și să reinventeze o social-democrație pentru astăzi, abordând aceste preocupări fără a oferi o copie palidă a insurgenților național-populiști. După cum a spus odată Jean-Marie Le Pen: electoratul preferă originalul în locul copiei… Succesul relativ al guvernului de coaliție din Spania și renașterea surprinzătoare a lui Die Linke la alegerile germane din această lună arată că nu totul este pierdut pentru stânga.
Rectorul Universității St. Andrews i-a tras scaunul lui Ion Iliescu când a vorbit în plen. Gavin Bowd: „A existat un respect evident pentru rolul pe care îl jucase înainte, în timpul și după Revoluție!”
I.V.: L-ați cunoscut pe fostul nostru președinte, Ion Iliescu, iar relația dumneavoastră cu el a fost caldă. Cum ați conceput prestigiul său în Marea Britanie și care au fost acele lucruri care v-au impresionat la el, atât ca ființă umană, cât și ca președinte?
G.B.: Având un rol atât de important în Revoluția din decembrie 1989, Ion Iliescu avea să fie mereu prestigios și controversat. A fost o mare plăcere să-l găzduiesc ca invitat de onoare la o conferință pe care am organizat-o la Universitatea St Andrews în martie 1999 pe tema Franței și României. Când președintele Iliescu s-a adresat publicului în plen, rectorul nostru i-a tras scaunul. A existat un respect evident pentru rolul pe care îl jucase înainte, în timpul și după Revoluție. Au fost și membri ai publicului care au ridicat probleme despre „misterele” încă nerezolvate în jurul Revoluției (cine ad tras în demonstranți și la ordinul cui, dacă au existat „luptători străini”, dacă au fost implicate agenții de informații străine?, etc, etc), precum și Mineriadele, probleme care răsună și astăzi.
Gavin Bowd, urare scoțiană pentru Ion Iliescu: „să iasă cât mai mult timp fum pe horn!”
I.V.: Tocmai am celebrat aniversarea vârstei de 95 de ani a Președintelui Iliescu. Există ceva ce ați dori să transmiteți cu această ocazie?
G.B.: Aș vrea să-i urez multe reveniri fericite și să-mi transmit afecțiunea și respectul pentru o personalitate foarte importantă din viața politică românească, cu o carieră impresionant de lungă. După cum spun scoțienii: lang may yer lum reek! [traducere: să-ți iasă fum mult timp pe horn; adică vă dorim o viață lungă și sănătoasă].
Un proiect neîmplinit
I.V.: În ceea ce privește cercetările dumneavoastră viitoare, cu bucurie am aflat navigând pe site-ul dumneavoastră oficial o dezvăluire care mi-a atins inima: împreună cu Mioara Anton, de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, București, lucrați la o viitoare carte despre Marea Britanie și România comunistă, 1948-1989. Există aspecte exotice legate de culisele acestui proiect editorial pe care ați dori să le împărtășiți viitorilor dumneavoastră cititori?
G.B.: Din păcate, nu mai colaborez cu Mioara Anton, așa că acest proiect s-a încheiat în ceea ce privește implicarea mea. În 2022, am văzut un plan al ei de manuscris de carte, intitulat Când Estul întâlnește Vestul. România și Marea Britanie în anii destinderii. Perspective politice, economice și culturale (1965-1989), dar nu știu despre statutul publicării ei.
Gavin Bowd explică nostalgia post-comunistă
I.V.: Aveți o curiozitate deosebită față de așa-numita „nostalgie post-comunistă”. În 2016 scriați: „Studiul memoriei comunismului în țările occidentale precum Franța a fost marginal”, dar scriitori precum Chambaz sau Houellebecq „exprimă afecțiune, și chiar dor, pentru lumea pierdută a comunismului, reflectând în același timp cu luciditate asupra eșecului socialismului cu adevărat existent și marcând o ruptură cu generațiile anterioare. În diferite grade, acești scriitori evocă criza unei Franțe decentrate și dezorientate de liberalizarea socială, globalizare și fluxurile migratorii. Dincolo de orice nostalgie reflexivă a comunismului, apare, printre rânduri, o nostalgie pentru o anume Franță.” Deci, Franța ar fi mai degrabă o stare de excepție: o oarecare nostalgie pentru Franța, da, o nostalgie postcomunistă, nu. Ar fi asta ceva util pentru a explica ascensiunea de astăzi a extremei drepte în Franța?
G.B.: Fără a cădea în capcana creării unei echivalențe între comunism și fascism (doi dușmani de moarte), este izbitor cum extrema dreaptă a reușit să conteste și chiar să înlocuiască stânga în zonele în care aceasta din urmă era dominantă: Rassemblement National în nord-estul Franței, AfD în estul Germaniei, Reforma în fostele zăcăminte de cărbune din Anglia și Țara Galilor. Ceea ce arată și limitele excepționalismului francez. În 2015, am co-organizat o conferință la Universitatea din Glasgow pe tema „nostalgiei comuniste”. Mulți dintre delegați erau din fost bloc comunist al Europei de Est, ceea ce arată că această nostalgie, care îmbracă multe forme, este un adevărat fenomen. Ceea ce nu înseamnă că o întoarcere în trecut este posibilă, dar că nemulțumirea dintre cei „rămași în urmă” caută o ieșire politică. Se poate mobiliza progresiv nostalgia pentru o societate mai egală și mai sigură?
Pariul lui Gavin Bowd despre rezultatul viitoarelor alegeri prezidențiale din Franța
I.V.: Cine credeți că va fi următorul președinte al Republicii Franceze?
G.B.: Chiar nu stiu. Din punct de vedere constituțional, Macron nu poate fi. Marine Le Pen riscă să fie declarată neeligibilă de către instanțe. Melenchon este prea dezbinător. În actuala incertitudine geopolitică și economică, poate că un alt „insurgent” macronez va redesena harta politică a Franței.
De ce crede Bowd că România a fost totuși scurtcircuitată din negocierile încercate de Franța cu SUA?
I.V.: A fost România diferită, de toate țările din Europa de Est, în ceea ce privește relația cu două state-națiuni majore, Marea Britanie și Franța? Care credeți că a fost mai decisivă în influențarea politicii noastre și a devenirii sociale?
G.B.: Din punct de vedere istoric, putem spune că Parisul a avut o influență geopolitică și culturală mai mare asupra Micul Paris și asupra destinului României în general decât Londra. Acestea fiind spuse, profunzimea influenței franceze asupra societății românești în general nu trebuie exagerată. Din punct de vedere anecdotic, am senzația că românii, în special cei tineri, privesc mai mult la anglosferă decât la francofonie. Pe de altă parte, acea anglosferă este dominată de SUA, care relativizează influența globală atât a Marii Britanii, cât și a Franței. Negocierile dintre SUA și Rusia, precum și neinvitarea României de către Macron la Paris, ne spun multe despre ierarhiile geopolitice.
Ar mai fi iubit Paul Morand România dacă nu ar fi avut o soție româncă?
I.V.: Una dintre cărțile dvs. este Paul Morand și România (2008). Este o carte despre ambasadorul regimului de la Vichy, în care considerați că relația lui cu România este exponențială în croirea a ceea ce s-a numit prietenia, o frumoasă amitié, între cele două țări. Citez: „România se află în centrul dramei existențiale, spirituale și politice a lui Paul Morand: un loc de întâlnire între Orient și Occident, santinelă a civilizației, așa cum a înțeles acest scriitor și diplomat, o țară care i-a dat femeia vieții sale, o țară vecină cu mult temuta Rusie. Soarta tragică a României l-a preocupat în mod deosebit”. Ar fi iubit vreodată România dacă soția lui nu ar fi fost româncă? Care sunt cele mai tragice momente ale destinului nostru, în ochii săi?
G.B.: Într-adevăr, francezii vorbesc despre „le patriotisme de l’oreiller” (patriotism de pernă). Întâlnirea lui Morand cu Prințesa Soutzo, viitoarea sa soție, a avut, evident, un rol determinant în relația sa îndelungată cu România, deși a cunoscut-o într-un mediu românesc din Paris pe care îl frecventa deja. În ceea ce privește tragedia, sunt războaiele mondiale, instaurarea dictaturii comuniste și Războiul Rece. Deși tragedia nu este melodramă: familia Morand s-a aruncat în gol cu Vichy și Axis, cu consecințele catastrofale pe care le-am văzut.
Portret de revoluționar, de Gavin Bowd
I.V.: Vorbind despre provocările politice, în ce constă – pentru a parafraza un titlu recent al cărților tale – viața neașteptată a unui revoluționar?
G.B.: Te referi la cartea mea despre Ultimul comunar, Adrien Lejeune (the Last Communard, Adrien Lejeune). Existența sa modestă ilustrează perspectiva lui Marx conform căruia omul își are propria istorie, dar nu așa cum îi place. Din cauza longevității, Ultimul Comunard, care a jucat un rol foarte minor în evenimentele revoluționare din 1871, se trezește transformat într-un simbol, un totem, instrumentalizat în războaiele memoriilor de stânga.
Cum explică Gavin Bowd apropierea de Houllebecq?
I.V.: Printre multe realizări impresionante ale carierei dvs., ați tradus romanele lui Michel Houllebecq, Posibilitatea unei insule și Harta și teritoriul. De ce el, în special? Pentru că împărtășiți cu el pasiunea pentru Franța sau condiția de a fi poeți? Care sunt bucuriile și frustrările majore pe care cineva le are scufundându-se în narațiunile lui Houllebecq?
G.B.: În 1994, am fost inițiat în poezia lui Houellebecq de către intelectuali apropiați Partidului Comunist Francez. Acest lucru i-ar putea surprinde pe mulți care îl asociază acum cu Supunerea, comentariile sale deschise despre islam și flirtul cu extrema dreapta. Aceasta face parte din interesul pentru acest autor: evoluția sa face ecoul poziționării mai ample a politicii și societății franceze la dreapta. Dar, pe plan artistic, este, mai presus de toate, un poet virtuos, romancier și eseist (și deci o provocare de traducere), care pare să surprindă spiritul vremurilor (deși puterile sale profetice nu trebuie exagerate), de unde și succesul său internațional, și nu doar francez.
De ce în occident a fi poet și a fi profesor universitar nu se exclud reciproc? Despre seriozitatea poeziei, așa cum se vede de la Universitatea St. Andrews
I.V.: Ce loc are poezia în viața unui reputat savant din St. Andrews? Există această perspectivă larg răspândită că savanții sunt incompatibili cu sensibilitatea și că nu există nimic mai departe de scrierea academică decât poezia.
G.B.: Poezia mi-a fost întotdeauna dragă. Am scris (modest) și am publicat poezie în timpul în care scriam la teza mea de doctorat, care era despre un poet franco-breton, Guillevic. Există un loc pentru scrierea non-academică la Universitate. Aici, la departamentul francez din St Andrews, avem o componentă de scriere creativă populară și de succes în programul nostru de studii. Și dacă le cerem studenților noștri să studieze poezia, de ce să nu-i încurajăm să o scrie? Iar poezia este o formă de gândire. Scriu și ficțiune. Noul meu roman, Vlad, este o satira neagră plasată în România post-comunistă.
Gavin Bowd, mărturie despre refuzul de a face politică: Je ne regrette rien!
I.V.: Deși sunteți destul de implicat în cultură și politică, nu ați făcut niciodată politică. Mă întrebam de ce?
G.B.: După cum am spus mai sus, m-am alăturat fatidic în Liga Tinerilor Comuniști în 1981, la vârsta de 14 ani. Eram un stalinist adolescent, ceea ce nu a fost o mișcare bună în carieră… Pe de altă parte, a fost o educație grozavă, politic, filozofic, artistic, emoțional și geografic. Toate fac parte din „Călătorie”. Je ne regrette rien.
Cine sunt prietenii României?
I.V.: Recent, în 2023, o carte editorială foarte ambițioasă a cucerit oameni fascinați de geografie și mentalități culturale. Mă refer la cartea Un geograf francez și România. Emmanuel de Martonne (1873–1955). Ați dori să ne împărtășiți părerea dvs. cu privire la rolul decisiv pe care topologia și spațiul îl au în modelarea ambițiilor politice și a devenirii naționale a unei țări?
G.B.: Se spune că geografia este destinul. M-au impresionat în special două vorbe despre situația României. Pentru redactorii revistei Geopolitica și Geoistorie, România era ca un țarc de oi din Carpați, înconjurat de lupi. Potrivit unei alte vorbe, mai vechi, „România are doar doi prieteni: Serbia și Marea Neagră”. Evident, putem spune că lucrurile s-au schimbat foarte mult, odată cu sfârșitul Războiului Rece, agresiunea rusă în Ucraina (care pune sub semnul întrebării frontierele naționale pe care le credeam că s-au stabilit), revenirea lui Donald Trump și apariția „Sudului Global”. Un nou câmp de forțe geopolitice de care să se ocupe România și alte națiuni. Mă întreb ce ar fi făcut Emmanuel de Martonne din asta…
Generația care zici că s-a născut cu smartphone de gât
I.V.: Sunt studenții din timpul Chat GPT mai puțin creativi și mai înstrăinați? Credeți că în zilele noastre generațiile citesc și scriu la fel de mult ca noi, sau dimpotrivă, faptul că accesul la informație este larg răspândit a făcut ca așa-zisa cunoașterea globală să funcționeze împotriva autodezvoltării? Mi se pare că apetitul pentru critică și consum cultural a scăzut.
G.B.: Impresia mea este că studenții citesc și scriu mult, dar prin intermediul rețelelor de socializare. Parcă s-ar fi născut cu un smartphone atașat. Ei par să se implice mult mai puțin cu media tradițională, dar asta nu înseamnă că nu sunt curioși și critici cu privire la lume, deși sunt mai atrași de problemele umanitare și de mediu decât cele tradiționale politice cu care eram familiarizat la vârsta lor. În ceea ce privește ChatGPT, este un instrument foarte tentant pentru studenți. Pericolul învățării limbilor moderne este că îi încurajează pe unii să ia scurtături și să nu învețe elementele de bază ale gramaticii și ale eseurilor. Cu textul generat de inteligență artificială, există pericolul real de abatere de la conduita academică, ceea ce este o provocare pentru noi, ca profesori și examinatori.
Gavin Bowd: „Pentru cei mai tineri, încercarea de a cumpăra sau de a închiria o locuință înseamnă deja a cere imposibilul”
I.V.: Profesore Bowd, credeți că milenialii și boomerii vor avea vreodată curajul să reia imperativul revoluționar din Mai 68, „Soyez réalistes, demandez l’impossible”, „Fiți realiști, cereți imposibilul?”
G.B.: Cred că milenialii și boomerii au avut șansa de a relua imperativul revoluționar din Mai 1968. În ceea ce privește Generația Z, sunt surprins în clasă de cât de mulți studenți sunt entuziasmați de evenimentele din Mai 68, care păstrează o aură romantică. Pe de altă parte, pentru cei mai tineri, încercarea de a cumpăra sau de a închiria o locuință înseamnă deja „a cere imposibilul”, în timp ce sondajele de opinie ale acelei generații arată o deziluzie îngrijorătoare (și de înțeles) față de politica democratică.
Gavin Bowd: „Unde se află Europa, Bătrânul Continent, în lumea lui Donald Trump, Elon Musk, Vladimir Putin și în timpurile Sudului Global?”
I.V.: La final, vă rog să lăsați un mesaj pentru publicul podcast-ului meu, Avangarda!
G.B.: Salut! Mulțumesc pentru că m-ai invitat la Avangarda. Nu vreau să vă lezez urechile cu româna mea groaznic vorbită, dar sper că răspunsurile mele în engleză dau un sentiment al atașamentului și interesului îndelungat față de România, care datează cel puțin din anii adolescenței din anii 1980. După cum vedem în schimbul meu de idei cu Ioan Vulpescu, România continuă să se confrunte cu multe provocări geopolitice, economice și culturale. În acest sens, are particularitățile sale, dar și puncte în comun cu țări precum Marea Britanie și Franța. Care este viitorul social-democrației și al democrației însăși, în fața crizei profunde și a ascensiunii mișcărilor național-populiste insurgente? Unde se află Europa, Bătrânul Continent, în lumea lui Donald Trump, Elon Musk, Vladimir Putin și în timpurile Sudului Global? Și, de asemenea, din punct de vedere cultural și economic, cum vom face față provocărilor tranziției ecologice și creșterii rapide a inteligenței artificiale? După cum vedeți, răspund la întrebări cu mai multe întrebări. Ceea ce demonstrează valoarea unui forum precum Avangarda. Din nou, un mulțumesc sincer lui Ioan Vulpescu și vouă publicului pentru ocazia de a vă împărtăși modestele mele reflecții.
Facebook
WhatsApp
TikTok
