ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Două istorii de octombrie

1.Eugen – flashbacks

 

   Înainte de a-i deveni prieten, i-am fost student. După Al. Piru a fost al doilea profesor care m-a invitat la Capșa. Motivul? „Îmi ești foarte simpatic, ți-am citit câteva texte în Amfiteatru, la seminar te miști bine… Vreau să aflu cum gândești, ce e în capul tău.” A aflat. Înainte de decembrie 1989, am fost de acord în cele mai multe privințe, aflându-ne de „aceeași parte a baricadei”, luptând pentru respectul datorat culturii și statutului scriitorului, din ce în ce mai batjocorite. După decembrie 1989, ne-am aflat uneori în dezacord, dar relația noastră a rămas permanent una cordială.

   A intervenit de două ori salvator în viața mea. Prima oară – 1968. Sfârșitul facultății. Ne întâlnim întâmplător pe stradă, chiar la intrarea în clădirea facultății. Mă întreabă cu o notă de reproș, cu cine-mi fac lucrarea de diplomă. „Cu nimeni”, răspund. „Plec la mare.” „Cum adică? Ce se întâmplă cu tine?” Îi spun. În anul al doilea avusesem un conflict cu profesorul de LRC (Limbă Română Contemporană) Ion Diaconescu. Ne ceruse să-i aducem 50 de texte pe care să le folosească pentru analize de examene. Făceam încă foarte mult sport. Vara – cantonamente, iarna – cantonamente. O hahaleră. N-am adus textele. La întrebarea de ce nu le-am adus, am răspuns cam în răspăr, probabil chiar insolent. La examen m-a picat. Pe drept – ratasem subiectele. Peste vară m-au meditat două colege eminente – Mariela Breazu și Anca Coatu. În toamnă am luat examenul, dar Ion Diaconescu nu m-a iertat pentru insolența răspunsului. Peste câțiva ani, eram în holul facultății, râdeam, sporovăiam, fericiți că terminasem cei cinci ani. A trecut Ion Diaconescu. M-a luat de-o parte și mi-a spus: „Tudorane, nu mai râde așa tare, că examenul de diplomă nu-l iei. Ascultă la mine.” Cum Diaconescu era ceva și cu Partidul, l-am luat în serios, fiindcă Partidul știa mereu ce spune, nu? Eugen s-a uitat scurt la mine și n-a spus decât atât: „Hai cu mine sus, la Catedră.” A pus pe masă o listă cu subiecte pentru lucrări de stat. Mai toate erau luate, mulți studenți predaseră deja lucrările de diplomă. M-am oprit la una care chiar mă interesa, ceva despre avangardă. Am căzut de acord asupra titlului – Urmuz și avangarda literară europeană. „N-ai mai mult de două, trei săptămâni”, mi-a spus. Am muncit pe rupte și am terminat lucrarea la timp. Mi-a făcut un referat admirabil și mi-a dat 10. M-am gândit de multe ori cu groază la cum ar fi putut începe viața mea post-universitară dacă Eugen Simion nu m-ar fi trezit din aceea stare de inconștiență.

   A doua oară – 1985. An teribil de greu pentru mine și familia mea. Ni se pun toate piedicile posibile în colectarea documentelor de care avem nevoie pentru predarea dosarelor de emigrare. E o zi de vineri, ne ducem la Rectorat să ne luăm copiile certificatelor de studii. „Nu sunt gata, veniți peste zece zile.” Asta ni se spusese și acum zece, și acum douăzeci de zile. Nu știm ce să facem – luni este ultimul termen de predare a documentelor. Suntem în curtea Universității. Din clădire iese Eugen Simon. Ne vede pleoștiți și ne întreabă ce se întâmplă. Îi spunem. „Stați aici, până mă întorc eu.” Intră în clădire. Revine peste un sfert de oră: „Plimbați-vă prin oraș sau duceți-vă acasă, cum vreți voi, dar la ora trei și jumătate vă întoarceți. Nu se poate chiar așa. Măgăria asta nu se face.” Ne-am întors. La trei și jumătate, documentele erau gata. Una din „măgării” dispăruse.

1980 – Eugen Simion, Marin Preda și Al. Piru. Fotografie apărută în revista Viața Studențească

 

   Iulie 1996. Chișinău. E duminică. Zi de tenis cu ambasadorul american. Mă pregătesc să ies pe ușă. În fața ei, cu mâna pe sonerie, șoferul ambasadorului român Marian Enache. Am un mesaj: domnii președinți Mircea Snegur și Ion Iliescu s-ar bucura să particip la întrunirea de la Palatul Republicii. De asemeni, academicianul Eugen Simion ar dori să mă vadă. Mă sui în mașină. Cum am pe parbriz tot felul de permise, polițiști mă lasă să parchez foarte aproape de clădire. Zi frumoasă. Președinții Snegur și Iliescu merg alene pe trotuar însoțiți de consilieri, invitați, prieteni. În dreapta dlui Iliescu, Eugen Simion. Mă apropii. Președintele Snegur face ochii mari. Președintele Iliescu zâmbește și se uită la Eugen. Eugen zâmbește evident stingherit: ei sunt îmbrăcați ca pentru o întâlnire oficială, eu – în costum de tenis. Mulțumesc pentru invitație și explic motivul pentru care nu o pot onora. Rămân cu Eugen în urma grupului și-mi spune că dl Iliescu ar vrea să stăm de vorbă. Promit că prima oară când ajung la biroul IFES din București, putem stabili întâlnirea. Ajung la București peste două săptămâni. Întâlnirea are loc la Cotroceni. Foarte plăcută, relaxată, deschisă. Din când în când, președintele Iliescu își notează ceva. Dacă tot am fost invitat, îi spun cu perfectă sinceritate ce cred despre multe lucruri. Când și când, Eugen intervine cu un „Vedeți, domnule Președinte, asta v-a spus și Țepeneag.” Invocă și alte nume pe care le cunosc foarte bine. Încet, încet, înțeleg că felul în care unii văd relația Iliescu-Simion este, cel puțin parțial, simplist. Eugen încearcă să-l ajute pe președinte să audă și lucruri care nu-i plac, lucruri pe care oamenii politici din jurul său evită să i le spună. Domnul Iliescu mă ascultă cu atenție, dar reacționează cu totală neîncredere la două afirmații ale mele. Una dintre ele este aceea că va pierde alegerile. Știe că imaginea partidului nu se află în cea mai bună zodie, dar este asigurat de tot felul de specialiști că imaginea sa este mult peste cea a partidului și atunci cum să piardă alegerile? După întâlnirea cu dl Iliescu, Eugen și eu cinăm la COȘ (Casa Oamenilor de Știință). E foarte mulțumit de cum a decurs întâlnirea, dar îmi reproșează afirmația prea tranșantă legată de pierderea alegerilor, mai ales că nici el nu crede că dl Iliescu va pierde. A pierdut.

1974 – Profesorul și doi din foștii săi studenți.

 

   2000 – vara. Mă întorc la Washington, după șapte ani lucrați în Moldova. Sunt în concediu. Mă sună Richard Soudriette, președintele fundației. Are o rugăminte. Dl Ion Iliescu și câțiva colegi de partid se află în Washington pentru diverse întâlniri. A solicitat o întâlnire și la IFES. Ar vrea să mă vadă. Ne întâlnim. Aflăm câte ceva din strategia de campanie electorală a echipei dlui Iliescu. La despărțire, facem câteva fotografii. Dl Iliescu îmi spune să nu-l ocolesc, când ajung la București. Richard Soudriette află de la dl Iliescu un lucru care mă amuză: „Dorin a fost singurul care mi-a spus în urmă cu patru ani că voi pierde alegerile.” Mie îmi spune: „Știu că Eugen ți-a făcut reproșuri pentru ce mi-ai spus atunci, dar ai avut dreptate și să-mi spui, și în ce mi-ai spus…”

   August 2017. Sunt la București pentru Festivalul Gellu Naum, invitat de Simona Popescu și Ion Bogdan Lefter. Îl sun pe Eugen, dar numărul pe care îl am pare că nu mai e valabil. A doua zi mă întâlnesc cu Sorin Antohi. Îmi propune ca, printre altele, să ne ducem la Muzeul Literaturii Române unde are loc un simpozion dedicat lui Marin Preda. Ne ducem. Ne așezăm în ultimul rând al sălii. Începe să fie populată și masa vorbitorilor. Ultimul intră Eugen, care conduce lucrările. Se așază. Face ochii roată spre sală. Se apleacă spre persoana din dreapta sa, apoi, cu voce tare: „Acolo, în fundul sălii nu se află cumva Dorin Tudoran?” Se află. Mă invită să vin lângă el și să spun câteva cuvinte despre Marin Preda. La sfârșitul lucrărilor, ar vrea să luăm masa împreună. Îi spun că am deja o întâlnire stabilită. Ne întâlnim a doua zi. Mâncăm și tăifăsuim pe terasa unui restaurant din Piața Amzei. Îmi dăruiește două cărți. Ne întoarcem la subiecte discutate în repetate rânduri, vorbim serios, mai și bârfim – acordurile și dezacordurile par să rămână aceleași, cordialitatea însă e de nezdruncinat. Câteva subiecte rămân în continuarea „nesoluționate”. Cum de nu mă hotărăsc să mă întorc definitiv acasă? Îi dau același răspuns ca în urmă cu cinci, zece, cincisprezece ani. Răspunsul meu nu i se pare convingător, nu-l mulțumește, crede, în continuare, că locul meu este acasă. Un „acasă” pe care-l vedem diferit. Cum poate el, îl întreb, să fie astăzi atât de apropiat de un om care, pe timpul lui Ceaușescu, când unii dintre noi încercam să luptăm după puteri, călătorea nestingherit între București și Paris și ajuns acolo ne bălăcărea, ne discredita, încercând să arunce în derizoriu atitudinea noastră? Răspunsul lui Eugen mă nedumerește: „Dragă, ce să fac, dacă atâția alții m-au lăsat de-atâtea ori în acești ani? Academia este o instituție foarte dificilă…” Apărând public un personaj deplorabil împotriva acuzației de colaboraționism, Eugen spusese într-un interviu: „A stat de vorbă cu un ofiţer de Securitate. Dar cine din generaţiile noastre nu a stat de vorbă cu un ofiţer de Securitate.” Numai că ofițerul cu pricina nu era altul decât generalul Nicolae Pleșiță, numărul doi în ierarhia Securității, iar subiectele discuțiilor celor doi erau, cum dovedesc documentele, întristătoare. Un Eugen Ionescu, de exemplu, era turnat tovarășului general pentru ce spusese cu o seară înainte la Europa liberă – „revoltător”. La sfârșitul discuțiilor, uneori cei doi se sorcoveau reciproc cu cinicul „Servim cultura română”. La replica mea, Eugen dă din mână și-mi spune: „Mai uită și tu lucrurile astea. Dă-l încolo pe Pleșiță ăsta…” Uneori le uit, alteori mi le reamintesc. Dar amintirea cea mai pregnantă în aceste zile de după dispariția lui Eugen Simion este aceea a unui om care   mi-a făcut mult bine, m-a adoptat foarte devreme printre prietenii săi și, deși a pledat, permanent, împotriva hotărârii mele de a mă lasă, până la urmă împins în afara României, nu s-a lepădat de mine. Cu toate dificultățile, anomaliile și debusolada de după decembrie 1989, Eugen a rămas convins că rezistența prin cultură fusese calea de ales, mai cu seamă că Marin Preda, la opiniile căruia ținea foarte mult, îi spusese cândva „Domnu Simion, trebuie să facem ca literatura română să reziste 100 de ani”, fiindcă „Atâta credea Marin Preda că o să mai țină comunismul.” Eu, unul, îi spusesem încă înainte de plecarea din țară că nu eram fericit cu strategia respectivă, fiindcă accentul cădea tocmai pe cuvântul care lipsea „Rezistența (numai) prin cultură” și asta nu se potrivea cu ce se întâmpla în alte țări ale lagărului comunist european și nu eram deloc sigur că, rezistând numai prin cultură, vom face ca literatura română să reziste o sută de ani. Singurul lucru pe care nu l-am discutat în acea ultimă întâlnire a fost cât și ce anume din literatura clădită pe mecanismul rezistenței (numai) prin cultură a rezistat după 1990 și, mai ales, cât și ce anume din ea are șanse să reziste încă un secol. Oricum, nu noi am fi putut găsi răspunsul potrivit. Poate că e bine că nu vom fi „prin preajmă” când răspunsul va veni, indiferent de cum am văzut căile prin care am fi putut apăra ce era atât de amenințat. Mai simplu – moartea lui Eugen m-a afectat profund. Cu el dispare nu doar un prieten, ci și unul dintre oamenii cei mai devotați culturii naționale.

 

2. Argus & Boirebista

 

   Iulie 1972. Cinci scriitori anunță că intră în greva foamei. Locul acțiunii – curtea Uniunii Scriitorilor din Șoseaua Kiseleff. Cartierul general e ales strategic – în apropierea gardului ce separă curtea Uniunii Scriitorilor de curtea ambasadei URSS. Cer să li se acorde în continuare împrumuturi de la Fondul literar, deși nu se mai califică pentru ele. Printre alte revendicări, indică unele surse, s-ar fi numărat „înființarea Uniunii Tinerilor Scriitori Comuniști din România; o revistă a acesteia, numită „Bluze albastre”; libera circulație internațională a tinerilor scriitori; locuințe decente în București și locuri de muncă, conform pregătirii.” În cazul în care nu li se satisfac revendicările, cer să li se elibereze pașapoarte pentru a emigra în Uniunea Sovietică. 

   Cei cinci sunt cunoscuți pentru un soi de boemie care nu mai impresionează pe nimeni. Traian Iancu, directorul Fondului literar, le trimite mâncare și băutură de la restaurantul Casei Scriitorilor, cunoscut drept „La Doamna Candrea”. Cei cinci, deși aflați în greva foamei, mănâncă și beau cu entuziasm. Greviștii – sau măcar unii dintre ei – primesc locuri de muncă. Sorin Roșca Stănescu, bun prieten cu Mircea Popa, a scris atât despre cauza reală a grevei din 1972, cât și despre îmblânzirea greviștilor: „Ei au reclamat că scriitori și poeți dintr-o țară comunistă nu pot face literatură comunistă. Era o găselniță. În realitate, Fondul Literar îi tăiase de la porție. Și nu mai primeau lunar ajutoare. Iar dacă tot făceau foamea, era preferabilă o grevă politică. Și ca să nu se expună prea mult, au făcut-o pe comuniștii. Că tot erau gard în gard cu Ambasada URSS. Știrea, însoțită de fotografii, a apărut în „Pravda”. În scurt timp i-a umflat Securitatea pe toți și i-a instalat directori de cinematograf, cu condiția să se liniștească. Cu excepția lui Mircea Popa, s-au liniștit toți.” Dacă a fost vizibil ce au primit ei, a fost mai puțin vizibil, pentru o vreme, ce au primit de la ei cei care le-au oferit câte ceva, „liniștindu-i”.

1978. După Colocviul de Poezie de la Iași, sursa Securității „Sanda” raportează maiorului Ilie Derțeanu ce crede fostul grevist al foamei Ion Nicolescu despre discursul meu: „Pe lângă lucruri grave întâmplate la colocviu ceea ce apreciez eu că a fost grav este faptul că DORIN TUDORAN s-a dedat la atacuri grave la adresa conducerii de partid și de stat. Mă întreb cum de i se permite o asemenea atitudine mai ales într-un cadru atât de larg. După mine ar trebui tras la răspundere de către organele de stat pentru afirmațiile făcute.” În ziua de 12 aprilie, același maior Ilie Derțeanu înaintează eșaloanelor superioare o Notă dactilografiată (Strict secret, Dr. Publ. 1185) despre tot felul de grozăvii în care aș fi implicat, ca membru al unei „găști” din care mai fac parte Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Dana Dumitriu, Virgil Mazilescu, Eugen Jebeleanu, Ileana Mălăncioiu, Nina Cassian și Geo Bogza; „gașca” ar duce o „campanie îndreptată împotriva acelor scriitori care susțin o orientare profund românească a literaturii”, detalii aflate de informator de la Paul Anghel. Numele conspirativ al sursei ce oferise nota – „Argus”.

   Rezoluția maiorului Oprișor e seacă: „Apreciez că nota este generală fără să facă referiri privind activități concrete.” Cu alte cuvinte, „Argus” trebuie să fie mai laborios, să pună mai multă carne pe osul turnătoriilor. Oprișor avea dreptate, mai ales pentru că Paul Anghel știa cum să procedeze pentru ca îngrijorările sale patriotice să ajungă la urechile ofițerilor de Securitate, fără aportul lui „Argus”. Cum Nota oferită de „Argus” era din categoria „Strict secret”, iar maiorul Derțeanu nu bănuia că asemenea documente vor deveni cândva publice, adaugă o notă olografă: „Materialul a fost furnizat de DUMITRU STANCU scriitor, cunoscut că uneori (are) o conduită și comportare necorespunzătoare, element ale cărui calități ca scriitor sînt contestate de critica literară. (…) DUMITRU STANCU se află în contactul nostru de influențare. Propunem exploatarea notei la buletin.”

   În același an, revista „Săptămâna”, devenită un soi de portavoce a câtorva hiper-zeloși ofițeri de Securitate, își întețește atacurile împotriva celor care „nu iubesc cultura națională și sunt ostili politicii partidului”. Eugen Barbu mai recrutează încă doi tineri ciomăgari – Constantin Sorescu și Dumitru Stancu. Sorescu, ajuns parlamentar după 1990, avea să recunoască faptul că nici măcar nu scrisese unele din textele apărute în „Săptămâna” sub semnătura sa.

Desen & Ⓒ DION

 

   Cum unele din atacurile semnate de fostul „grevist al foamei” Dumitru Stancu erau prea murdare, am încercat să-i răspund. Firește, „Săptămâna” a refuzat publicarea răspunsului. Până la urmă, a apărut. Nu în „Săptămâna”, ci în „Luceafărul” din 12 ianuarie, cu o singură modificare în textul predat de mine, cerută de Cornel Burtică, Secretar C.C. al P.C.R. Iată un citat dintr-o Notă (Strict Secret, Exemplar nr. 3) întocmită de „ȘEFUL SECURITĂȚII, Colonel, Dănescu Gheorghe”: „ …apariție care a fost aprobată de tov. VASILE NICOLESCU, director în Consiliul Culturii și Educației Socialiste, cu acordul tov. Secretar al C.C. al P.C.R Cornel Burtică, cu indicația de a se schimba formularea inițială privind pe DUMITRU STANCU, unul din autorii articolelor în cauză, care în urmă cu cîțiva ani era unul din cei cinci greviști ai foamei’, în: ‘DUMITRU STANCU… care în urmă cu cîțiva ani era unul din cei cinci care parazitînd…”

   „Menționăm că DUMITRU STANCU, împreună cu alți patru poeți tineri, în iulie 1972, au declarat o așa zisă ‘grevă a foamei’ cu motivația că nu primesc împrumuturi satisfăcătoare de la Fondul literar, că nu sînt suficient publicați etc., aspecte comentate, la vremea respectivă, de presa străină și de postul de radio „Europa liberă”. În urma măsurilor întreprinse, în prezent cei în cauză adoptă o poziție corespunzătoare.”

   Pe bună dreptate, ce poziție mai corespunzătoare putea să adopte Dumitru Stancu decât aceea de sursă a Securității? În perioada respectivă, pentru a avea dreptul să răspunzi chiar și calomniilor unor neisprăviți ca el era nevoie de acordul unui Secretar al C.C. al P.C.R.

   Iată mai jos replica mea la care se referă viitorul general de Securitate Gheorghe Dănescu:

   Potrivit altui informator al Securității, sursa „Gheorghiu”, alt fost grevist al foamei, Mircea Popa, se gândea să recurgă la o scrisoare deschisă în care să „reabiliteze imaginea grevei foamei pe care a organizat-o în 1972, grevă compromisă în articolul lui DORIN TUDORAN.(…) Partidul ar fi acordat importanță grevei întrucît și-a dat seama că prin principiile politice pe care le-a afirmat, greviștii au demascat (de fapt ca de altfel și Plenara din noiembrie 1971) deviaționismul mișcării literare de la linia afirmată de partid. Greva în concepția sa, ar fi avut în acest sens intenția să dea un semnal de alarmă, semnal afirmat de pe pozițiile partidului și partidul nu ar putea fi în fond decît recunoscător față de acest act.” Nu știu dacă Partidul le-a fost recunoscător, dar unora dintre greviști Securitatea le-a fost. Ghinionul ambelor părți a fost deschiderea unor arhive. 

   La 7 iulie acest an, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.) mă înștiința:

   După 1990, Mircea Popa – căruia pare să nu-i pese că este alintat și cu porecla „Kaghebistul” – a recunoscut cam cum au stat lucrurile cu „greva” din 1972. Și-a văzut visul cu ochii – vizite la Moscova. După ce a fost consilier al lui Cozmin Gușă, azi este unul din admiratorii lui Dughin în România. Gardul care, în 1972, separa „în mod samavolnic”, grădina Uniunii Scriitorilor de cea a ambasadei URSS a căzut. Și nu doar pentru Mircea Popa.

   Dumitru Stancu – o sursă melancolică, lovită de protocronism cronic – mărturisește astăzi cui are timp să-l asculte că printre prietenii săi s-au numărat nu doar Nichita Stănescu, Edgar Papu și Petre Țuțea, ci și Constantin Noica. Un exercițiu de tip cross-references, în care să fie folosite dosarele de urmărire informativă ale „prietenilor” lui Dumitru Stancu, ne-ar putea lămuri cam cât de prieten le-a fost acest „Argus”, copia ridicolă a titanului mitologic cu o mie de ochi „implementată” de Securitate. La întrebarea ce ar fi putut discuta filozoful Constantin Noica cu o jălnicie intelectuală ca Dumitru Stancu („Alexandri”, „Alecsandrescu”, „iubit-o”, „mîngîindo”, „Ficei mele”) și falsificator de chitanțe emise de farmacie, mi-e imposibil să găsesc un răspuns.

 

   Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).