TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Câteva necesare cuvinte pentru Doina Jela

„M-ai întrebat care e lumea în care mă simt cel mai bine. Niciuna, dacă ar fi să-i fiu prizonieră. Dar nimic nu m-ar nenoroci definitiv decât să fiu nevoită să trăiesc pentru totdeauna în altă parte decât în această norocos/nenorocită parte a lumii în care m-am născut...” – Doina Jela

 

    Ne-am cunoscut într-o zi frumoasă, când a lansat cartea Această dragoste care ne leagă la Librăria Humanitas Kretzulescu, iar mai târziu am rugat-o să îmi împrumutea o copie după înregistrarea cu doamna Monica Lovinescu, înregistrare în care i-am auzit vocea și am ascultat-o atunci atât de emoționat, mai ales că nu a putut să fie cu noi decât așa, prin intermediul acelei voci atât de cuceritoare, atât de caldă, dar doar înregistrată. Mai departe nu am habar cum să spun, sau cum aș putea să completez povestea și mai departe să (mă) întreb despre această absență, despre această plecare sau despre câte mai pot să încapă în această mereu prelungită în tăceri întrebare.

   Am vrut, mi-ar fi plăcut să facem un interviu. A vrut să (îl) facem. Nu am reușit altceva decât acele cuvinte rămase să plutească în promisiuni mereu amânate de a ne auzi, de a ne întâlni, de a ne scrie și de a vorbi.  I-am spus că m-a cucerit cu felul, cu modul și cu metoda de a ne lăsa mărturii și de a ne învăța să fim acei martori desăvârșiți ai faptelor care ne înconjoară chiar pe, sau de departe uneori. I-a plăcut ce i-am spus, i-a plăcut cum i-am spus. Am comparat-o odată cu cineva și mi-a spus zâmbind că nu îi place deloc, dar deloc, comparația. Am revenit cu ce am vrut să spun. I-a plăcut imediat și mai departe a rămas între noi numai zâmbetul său cald, zâmbetul acela care se muta imediat în priviri și în gesturi rămânând transportat pentru totdeauna în acele ascunderi care o inspirau.

   Am învățat de la Doina Jela felul acela șăgalnic de a-și privi, de a-și citi interlocutorul, de  a-l așeza definitiv în tiparele pe care nu le pregătea (cred) niciodată, dar în care cei care se apropiau se regăseau imediat. Am citit ce (ne-)a scris Doina Jela și nu am uitat nimic din ceea ce ea a lăsat pentru noi ca să fie citit, ca să rămână și să nu fie uitat. M-a întristat această plecare a ei, m-a făcut să îmi continui tristețea și greu să mă strecor și să ies prin ochiurile ei strânse, delicate, tăioase. Am plâns, iar plânsul acesta chiar nu mi-a făcut bine, chiar nu a reparat nimic, dar s-a propus și a rămas mai departe în mine ca ceva necesar.

   În continuare, mai departe de fapt, un fel de vigilență a firii se așază, rămâne și se impune în acest tipar și în adâncimile lui, în această urmă lăsată continuu și neobosită să umble prin lume, în și prin aceste semne rămase ca martore și dispuse, și disponibile să ducă mai departe cât mai multe dintre aceste cuvinte puse în presupusele noastre mișcări, mișcări amestecate așa de tristețile care s-au adunat și au rămas pentru totdeauna în aceste cuvinte zburătăcite de gânduri, în amintiri și în ce se mai poate așeza și rămâne în absențe, în acele inimi care mai pot să păstreze în încăperile lor cuiburi.