kiss2022.gif
	oneminamed_nav.gif Mobiref

EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Mulți-s urcați, Doamne, pe gardurile tale… (2)

În editorialul de săptămâna trecută, concluzionam că este de neînțeles de ce în aranjamente democratice, cum se pretind că ar fi cele de factură occidentală, s-a ajuns în situația de a se ignora consultarea electoratului în chestiuni extrem de grave, cum este războiul. Într-un atare context, este de reținut că tot mai mulți dintre semenii noștri realizează că statele membre ale UE, deși participă la efortul de război al Ucrainei, acest fapt nu este consecința vreunei consultări populare. Ori, măcar a vreunor dezbateri consistente în spațiul public. Nici vorbă de așa ceva. O tăcere inexplicabilă a învăluit problematica conflictului ruso-ucrainian. Atitudinea liderilor politici lasă să se înțeleagă că totul s-ar învârti în jurul unor principii de drept internațional, dar și al unor interese de stat. Cu toate acestea, ei bine, pe măsură ce trece timpul, s-ar părea că UE, de fapt, nu o să conteze în ecuația menită să ducă la o vreo soluție în conflictul ruso-ucrainean.

   În paranteză fie spus, recent, cancelarul german a suspendat 3 mld. de Euro, sprijin pentru Ucraina. Și aceasta, în timp ce parlamentari europeni se străduiesc, fără succes deocamdată, să pună la cale un fond de coeziune în vederea construirii de locuințe. Și la care să aibă acces cetățenii europeni.

   La fel de greu de priceput este faptul că, în acest timp, liderii occidentali continuă să insiste că la mijloc ar fi niște chestii asupra cărora ar exista un fel de consens tacit, potrivit căruia, pe lângă politicieni, principiile și interesele invocate de Comisia Europeană ar hrăni totodată și orizontul spiritual al omului de rând. Cel din urmă, fiind convins că, vezi Doamne, din perspectiva acestor principii și interese, mai toate deciziile luate în numele său ar fi juste. Și totul petrecându-se, a-ți ghicit, întrucât decidenții cu pricina sunt aleși în mod democratic. Deciziile fiind, tocmai datorită acestui fapt, sancrosante pentru toată lumea. Altminteri, nu s-ar putea explica starea de catalepsie în care politicienii își imaginează că ar intra cetățeanul nostru în cazul unor situații care-i vizează viața. Ori, de ce nu, chiar sfârșitul. Adică, mai că-ți vine să crezi că un efect, în plan psihic, al funcționării principiilor și intereselor, este un fel de „hiatus” în care rațiunea și sensibilitatea semnului nostru de rând pare să fi intrat ca într-un sorb al unei găuri negre. Un fel de stare de amorțeală a oricărei prize de conștiință… Ceea ce este totuna cu a spune că acesta s-ar lăsa purtat implacabil spre un fel de jertifire a propriei ființe în numele unor idei abstracte. Pe care nici n-ar trebui să le priceapă!

   Măi, să fie! Puțin lipsește să nu te ia cu vertij din pricina unei astfel de explicații, tocmai potrivită să expliciteze un decor de tip Hollywood. Unul, din vremea când nu apăruse încă sonorul. Însă a cărui schelet, dacă cauți să pui lucrurile cap la cap, ți se dezvăluie cât se poate de sinistru în toată hidoșenia sa. Căci, totul pare să fie animat, precum marionetele, de mulțimea încâlcită și nevăzută a sforilor, intereselor și motivațiilor decidenților, sponsorilor, ori a clienților acestora. Adică, altfel spus, de ambițiile cvasipatologice ale unor indivizi pentru care războiul, în sine, este o afacere. Ca oricare alta. Este o realitate care, deși deranjantă, i se spune rareori pe nume. Iar când se întâmplă, totul se reduce la o constatare care, totodată, și închide cercul. Ceea ce te duce cu gândul că democrația pare să nască, odată cu libertatea, și astfel de realități. Cam tot în același fel în care războiul pare să se îngemâneze, obligatoriu, cu așa-numitul proces de reconstrucție. Astfel, deși pe front se crapă masiv, sunt semeni de ai noștri care, la adăpost de vicisitudini, pun la cale, ca să vezi, „refacerea” a ceea s-a distrus. Noroc că nu au apărut și „specialiști” în aducerea la viață a celor trecuți în neființă. Un domeniu în care, oricum, religia a rezolvat de multă vreme chestiunea.

   Așa că, ce mai tura-vura, să nu ne mire că mulți dintre cetățenii europeni au credința că războiul a încetat să mai fie o chestiune politică, dusă însă cu alte mijloace, cum credea Clausewitz. Ci, un fel de afacere extrem de minuțios planificată. De altfel, ca orice orice afacere de succes. Să nu ne mire că semenii noștri, realizând fenomenul, au început să-și schimbe atitudinea față de războaiele la care sunt nevoiți să-și aducă contribuția, plătidu-și taxele. După cum știm, regnul care înglobează afacerile de război nu face parte din spațiul public. Afacerile nu sunt localizabile acolo unde își are sediul central a ceea ce am înțelege îndeobște prin politică. Și unde, periodic, semenii noștri au acces să-și spună cuvântul. Adică, să-și voteze din când în când conducătorii. Drept consecință, am putea conchide că întreaga problemă conține un paradox. Unul care fragilizează democrația: deși știm cu toții că, în cele din urmă, efortul de război al Ucrainei este susținut de europeanul de rând, ei bine, în ciuda acestui fapt, deciziile și controlul asupra acestuia, dar și beneficiile care rezultă de aici, sunt cu totul autonome în raport cu voința acestuia. Situația s-ar datora, vezi Doamne, faptului că afacerile nu fac parte din spațiul public. Iar semenii noștri, în calitatea lor de cetățeni, prin mijlocirea politicului, nu se pot pronunța în chestiuni de afaceri.

   Puse alături unele de altele, cele pomenite, ne place ori ba, s-au transformat, pentru destul de mulți dintre europeni, într-un indiciu al stării în care se află, în prezent, democrațiile din arealul occidental. Mai mult, însăși ideea de democrație nu pare să mai aibă vreo legătură cu problematica păcii și războiului. Cele din urmă par să exceadă lumea accesibilă omului de rând. Faptul declanșării unui conflict a încetat să mai fie motivat doar de accesul la resurse. De controlul asupra acestora. Acestea, de bună seamă, rămân în continuare motivații pentru beligeranță. Doar că nu mai fac parte din narativele care animă retorica belicoasă plimbată prin spațiul public. Ci, au devenit chestiuni inaccesibile omului de rând.

   Ce s-a schimbat? În mod evident, faptul că resursele, controlul acestora, nu mai necesită neaparat războiul. Acesta, trebuie precizat, a ajuns să fie declanșat doar în „situații” în care interesele mai sus pomenite, pot fi bine mascate de așa-numitele principii. Cum ar fi, de pildă, păstrarea „Ordinii” mondiale, știrbită de cine știe ce dictator. Atacul asupra Irakului, în acest sens, a fost unul de manual. Ca să nu mai pomenim de mucii aruncați în actuala „Ordine” de către prezidentul ales al SUA, referitor la Groenlanda, Panama și Canada. Am fi naivi dacă ne imaginăm că lucrurile s-ar opri aici. Trump, deocamdată, a întredeschis Cutia…

   Fără îndoială, pe de altă parte, căderea sistemului comunist a constituit un punct de cotitură în evoluția motivațiilor declanșatorii ale unui război. Dispariția acestuia, ca sistem mondial, a dus, în mod evident, la modificarea listei care ar fi putut alcătui, îndeobște, ceea ce numim „causus belli”. Mai mult, s-a realizat, pe teren, cât se poate de concret, că pentru accesul la resurse și piețe nu mai este nevoie să se poarte clasicile războaie. Nu doar că sunt costisitoare, imprevizibile în consecințe, dar se dovedesc mult mai puțin eficiente, comparativ cu libertatea acordată piețelor, persoanelor și capitalurilor. O „treime” mult mai puternică decât blindatele, aviația, ori diviziile bine instruite. Libertatea pomenită, în mod natural, s-a dovedit capabilă să aducă cu sine soluționarea accesului și controlul resurselor. Arealul mioritic este un exemplu de manual, în acest sens.

   În tot acest peisaj animat de principii, drepturi și libertăți, poporului, că-i place ori ba, nu-i rămânâne, în această fază evolutivă a democrației, decât postura unui fel de tapet necuvântător. Adică, un fel de fundal, care, deși însuflețit, pare să fie incapabil de autonomie. Însă, pe de altă parte, absolut indispensabil în tot felul de intervenții, operațiuni speciale etc. în vederea „corectării”, ori „salvării” pomenitei „Ordini”. Poporul, în tot acest peisaj, pare să fie în mod esențial o instanță ascultătoare. Căci, acesta, după cum se vede, nu deranjează decât rareori „marele proces” al pomenitei „Ordini”. Și asupra căreia democrația, ori așa-zisa putere a poporului, nu prea are, de fapt, vreun cuvânt semnificativ de spus.

   Când se întâmplă însă ca oamenii de rând să dea semne de răzvrătire, din nefericire, o parte însemnată a acestora afișează opțiuni radicale. Fără îndoială, fenomenul încleștării  oarbe la care cetățenii europeni asistă oarecum neputincioși nu va rămâne fără consecințe. Iar radicalismul face parte din astfel de consecință. Lucrurile sunt simple: acolo, unde se duc resursele cetățenilor occidentali, și unde acest fenomen teribil este mereu alimentat, sunt la vedere atât acele resorturi incontrolabile ale capitalizării urii, cât și cel al beneficiilor de pe urma tranzacțiilor care susțin războiul. Drept urmare, pe de o parte, avem de a face cu o capitalizăre a resentimentelor produse continuu de ororile unui război civil, al mormanelor de vieți netrăite. Dar și una, pe de altă parte, localizabilă la nivelul europeanului de rând, care conștientizează că nimeni nu-l întreabă ceva când este vorba de chestiuni grave. Cum este războiul, de pildă. Care îl costă. Mai mult, prin escaladare, se poate extinde.

   Ei bine, în atare condiții, continuă să ne surprindă faptul că rațiunea a ajuns, pur și simplu, să fie absentă în cazul politicienilor occidentali. Ceea ce, de bună seamă, a produs condiții prielnice pentru umflarea a tot felul de personaje ale radicalismului politic. Este motivul din pricina căruia credem că această fantoșă cibernetică, care este Călin Georgescu, este mai degrabă un produs occidental, decât unul care să fie de sorginte mioritică. Și aceasta, din pricină că atitudinea publică față de conflictul din Ucraina a fost impusă de către Comisia Europeană, nicidecum de vreo instanță națională a statelor membre.

   În paranteză fie spus, modernitatea, chiar și aceea de factură democratică, trimițând la moarte pe omul de rând, nu a putut ocoli invocarea intereselor acestuia, transformate, în cele din urmă, ca într-un hocus-pocus alchimic, în principii și înalte interese de stat. În schimb, în democrația antică, lucrurile erau mult mai simple. Omul de rând, în calitate de cetățean, hotăra în mod nemijlocit pacea sau războiul. Pe vremea regilor, desigur, nici nu se punea problema. Monarhul, după cum știm, întruchipa statul. Dar și interesele acestuia. Restul semenilor noștri nu conta nici cât o ceapă degerată. Ceea ce, să ne înțelegem, n-ar trebui să se petreacă în aranjamentele de factură democratică.

   Din nefericire, precum umezeala, care se răspândește din particulă în particulă, actorii care continuă să tragă cu tot mai multă îndârjire de firele care trimit în neființă sute de mii dintre semenii lor, merg în continuare în direcția ridicării conflictului ruso-ucrainian la cote tot mai critice. Și aceasta, cică, în numele amărâților trimiși să crape. Pe de o parte. În timp ce, pe de alta, cetățenii europeni, deși participă la efortul de război, sunt ignorați de liderii lor politici.

În acest sens, potrivit unei ziceri, care se referea la marea grădină a Domnului, s-ar putea concluziona cu amărăciune că există perioade când prea mulți nebuni stau pe gardurile acesteia! Am convingerea că, vrem nu vrem, trăim o asemenea perioadă. De altfel, semeni de-ai noștri, care au precedat generația contemporană, au crescut și s-au obișnuit, tacit, cu un fel de hartă mentală, potrivit căreia părem să fim viețuitoarele unei mari grădini ordonate după vrerea divinității. Și chiar au credința că, în situații critice, sunt trimiși ai Domnului. În timp ce alți semeni de-ai noștri, acceptând posibilitatea întâmplării, dar și faptul că suntem pe cont propriu, având, în plus și oareșce simț al umorului, sunt de părere că, uneori, prea mulți nebuni, habarniști, iresponsabili etc. populează nucleele decizionale ale societății. Și atunci, cu spiritul critic tocit de situații neașteptate, caută salvatori. În schimb, generația momentului, care este tot mai puțin produsul instituțiilor educaționale, al orientărilor parentale, cât mai ales al rețelelor de socializare, pare să prezinte tot mai multe semne că și-ar dori personaje ieșite din comun. Asemănătoare celor fabuloase, din benzile desenate… Cum par să fie și cele mesianice, de pildă.

   Ei bine, în tot acest peisaj, parcă creat de un artist iubitor de țăndări cubiste, pustiu de repere certe, avem de-a face cu un fenomen surprinzător: aproape de nicăieri, iată, apar personaje care promit certitudini. În mod paradoxal, certitudini menite să dea, aparent, un conținut palpabil conceptului atât uzat și abuzat al democrației. O dimensiune ignorată, după cum bine se observă, de către mai toți politicienii tradiționali. Dar tot mai acut conștientizată de către mulții dintre semenii noștri. Fie că aceștia aparțin unei generații aflată la apus, ori uneia care este în plină dezvoltare.

   Ne place, ori ba, dar personaje de genul dlui. Georgescu au început să tropăie prin tot mai multe societăți democratice. Și aceasta, într-un număr care ar trebui să ne dea frisoane!

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…

Distribuie:
MedcareTomescu romserv.jpg funzilla hymarco
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > redactie@gazetadambovitei.ro

CITEȘTE ȘI

Metex oneminamed Gopo
kiss2022.gif dsgmotor.gif
novarealex1.jpg TacoSystem ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media