Pentru generația aceasta care petrece mult mai mult timp în fața computerului decât afară, în comunitate, reintegrarea într-un grup este un adevărat șoc. Emoții aveam și noi la reîntâlnirea cu colegii pe care nu îi văzusem preț de trei luni. Dar, pentru copii de astăzi emoțiile sunt mult mai mari.
Firesc, este necesară mult mai multa grijă și mai multă înțelegere din partea adulților, profesori și părinți. Ca fost cadru didactic, îndrăznesc sa dau un sfat celor aproximativ 5% dintre profesori care uită ca au în față suflete fragile, personalități încă neconturate pe deplin. Aproximarea este, bineînțeles, personală și cât se poate de puțin verificată științific, iar sfatul este simplu: amintiți-vă că școala este în primul rând un spațiu al dezvoltării copiilor, nu un templu pentru glorificarea adulților!
Cea mai mare parte a cadrelor didactice întâlnite sunt oameni și profesioniști de toată lauda. Dar există, firesc, și o „specie” care a ales această profesie nu pentru a dărui, pentru a se pune la dispoziția elevilor și a societății, ci pentru a dicta, pentru a se simți puternici în fața celor mici. Vi-i amintiți și dumneavoastră! Cu toții am avut cel puțin un astfel de profesor/ profesoară. Astăzi, peste ani, ei nu mai sunt domnul sau doamna de fizică sau geografie, ci „ăla” sau „aia de…”
Am avut „marea bucurie” să întâlnesc astfel de „maeștri” chiar vara aceasta. Am fost invitat la o întâlnire cu profesorii de istorie și a fost, într-adevăr, o onoare și o bucurie sa văd atât de mulți oameni dedicați materiei pe care o iubesc. Până sa înceapă întâlnirea propriu-zisă, un domn cu uriașe ifose de patriarh a ținut să-mi precizeze că, deși nu mă cunoaște, a auzit lucruri rele despre mine. Nu a vrut să-mi spună ce anume auzise și nici să se convingă singur ca greșește sau că are dreptate. Îi era de-ajuns satisfacția de a fi „pus la colț” pe cineva. I-am întors spatele și am continuat discuțiile cu ceilalți domni și doamne profesoare.
În timpul prezentării mele, altă surpriză… Oamenii păreau încântați, puneau întrebări constructive, îmi povesteau cum folosesc cărțile mele la clasă. Era o atmosfera cât se poate de plăcută. Până când a intrat „pe teren” Gică. Gică Contra… Bine, nu-l cheamă așa, dar așa se comporta. S-a arătat indignat până și de faptul ca eu cred într-o teorie sau alta. În mintea dumnealui asta însemna că eu îmi asum respectivele teorii. Logic, că doar sunt mai în vârstă decât Xenopol sau Iorga!
Nu are sens să continui povestea despre acea conferință, este cazul să ne întoarcem la personajele principale, la copii. M-am gândit de multe ori, oare cum se poartă cu cei mici, un astfel de nechemat care își permite să „muștruluiască” un adult? Noi, cei mari avem luxul de a le arăta că este cazul să tacă și de a le spune să stea jos! Dar cei micuți sau tineri? Ei tac și îndură.
Un om care vede un conflict în orice discuție, care crede că respectul este doar o altă formă a fricii nu ar avea ce căuta la catedră. Lor nu le pot da niciun sfat. Sigur nu ar asculta. Celorlalți, majoritari, buni și blânzi și hăruiți pentru această meserie nobilă le-aș adresa o întrebare: oare mai puteți, în școala de astăzi, pe lângă sarcinile personale, să reparați și stricăciunile făcute în sufletele copiilor de unii colegi? Mai aveți timp și de asta? Mai aveți energie?
Tuturor, copii, profesori buni sau mai lipsiți de tact, vă urez un an școlar nou liniștit și plin de zâmbete, de rezultate și de amintiri care să dureze o viață! Și nu uitați, respectul adevărat nu poate fi decât reciproc!
Vasile LUPAȘC este scriitor, a publicat romane istorice și versurile primei opere rock din România, iar în septembrie 2008 a lansat cartea „Răstignit între cruci”, un roman despre Vlad Țepeș, bazat pur pe adevărul istoric…
Facebook
WhatsApp
TikTok
